Interviu oferit de Ștefan Popov pentru cursors.md 

Dezvoltarea personală este un proces uimitor de transformare și evoluție, care nu este posibil fără acceptarea trecutului și a evenimentelor care ne-au marcat viața. Dacă vrem să fim împliniți, să dobândim pacea interioară și să ne îmbunătățim relațiile cu cei din jur, e nevoie de conștientizarea amprentei lăsate de aceste evenimente asupra modului nostru de a fi și de vindecarea consecințelor, numite - traume emoționale. Pentru a e­lucida acest subiect, avem plăcerea să discutăm astăzi cu Ștefan Popov – psiholog, psihoterapeut de orientare integrativă, formator, cercetător în științe sociale, prezentator TV și autor al mai multor cărți de psihologie, filosofie și inginerie socială. Te îndemnăm să reflectezi asupra celor spuse mai jos și să-ți faci notițe, căci transformările încep chiar de astăzi    Lectură plăcută!

1. Ce este o traumă emoțională și cum se formează ea?

Adesea, trauma emoţională este asociată cu o durere interioară, ca fiind ceva invizibil, de natură sufletească şi nu una organică, care nu sângerează, dar provoacă suferinţă îndelungată. 

În realitate, trauma emoţională are chiar un substrat neurofiziologic, o amprentă puternică în structura unor reţele neuronale şi funcţionalitatea lor. Aceste amprente sunt provocate de anumite evenimente de viaţă care reprezintă o ameninţare asupra integrităţii noastre corporale şi emoţionale. În timpul acestor evenimente traumatice sunt modelate anumite rețele neuronale pentru a face față situației stresante, de exemplu: abandonul timpuriu, pierderea unei persoane dragi, trădare, eșec, violență, supraviețuirea în urma unui accident etc. Modelarea sau activarea unor structuri neuronale presupune intensitatea și tipul de secreție a unor substanțe chimice (neurotransmițători) care ne ajută să depășim cât mai bine evenimentul. De exemplu, o secreție intensă de noradrenalină în timpul întâlnirii cu un lup ne poate ajuta să găsim o cale de supraviețuire. Odată fiind modelate și activate anumite rețele neuronale, ele devin extrem de sensibileși sunt reactivate în prezenţa unor stimuli similari, noi simțind aceeaşi durere ca și cum evenimentul traumatic ar fi real aici și acum.
Frica, ura, mânia, tristețea și alte emoții negative, care sunt asociate unor traume emoționale, au la bază o secreție complexă de substanțe chimice provocate de anumiți stimuli (amintiri sau evenimente prezente). Deci, durerea sufletească nu este ceva abstract, ci o formăanumită de activitatea neurofiziologică și chimică precisă, provocată de un eveniment amenințător și stresant din trecut. 


2. Care sunt principalele răni emoționale?
Clasificarea rănilor emoționale este un exercițiu complex și poate fi abordată din diferite perspective. În această discuție voi face o clasificare în funcție de factorul declanșator:
1) Traume emoționale provocate de o relație negativă timpurie cu părinții. Viața bebelușului este total dependentă de părinți, iar cea mai mică deteriorare a relației (tratament inadecvat, abandon emoțional sau fizic) reprezintă un stres major pentru copil. În asemenea situații el simte că viața sa se află în pericol, respectiv, organismul se mobilizează și secretă adrenalină și cortizol. Acest stres poate fi resimțit pe parcursul întregii vieți, fiind ușor declanșat de anumite evenimente minore care implică o separare sau o respingere socială. Întrucât aceste evenimente de viață se produc la o vârstă fragedă, ele rămân adesea inconștiente și cel mai dificil de a fi conştientizate și soluționate. Ca exemplu, dacă copilul trăiește un sentiment puternic de abandon emoțional, atunci există un risc crescut ca la maturitate să întâmpine dificultăți de relaționare și încredere în alte persoane. La fel, îi poate fi dificil să formeze un atașament emoțional față de cineva, întrucât sistemul neuronal de secreție a oxitocinei (hormon implicat în formarea atașamentului) este afectat de experiența traumatică din copilărie. Aceste persoane pot avea un caracter evitant în relațiile sociale, însă motivele pentru aceste comportamente rămân inconștiente. Mai mult ca atât, rănile copilăriei pot duce la diferite tulburări de personalitate sau tulburări afective, având o vulnerabilitate crescută în fața unor situații obișnuite din viață.

2) Traume emoționale provocate de relații sociale. Aceste traume pot fi dobândite pe parcursul vieții, în diferite sfere și contexte sociale. Dezamăgiri și trădări în dragoste, prietenie sau relații profesionale. Acestea au șansa să fie mult mai clare la nivel conștient, iar persoanaînțelege destul de bine motivele durerilor sale emoționale, înțelege problema și poate că înțelege ce are de făcut. 


3) Traume emoționale provocate de factori fizici. Accidente, catastrofe, războaie, foamete, diverse boli, pierderi omenești, pierderi materiale etc. afectează sănătatea psihică a individului prin dezvoltarea stresului posttraumatic, a diverselor fobii, anxietate, depresii sau alte tulburări afective. 

 

3. În ce mod aceste traume ne afectează viața și calitatea relațiilor cu cei din jur?

Traumele emoționale ne pot afecta destul de semnificativ calitatea vieții, dar totul depinde de natura și intensitatea traumei. Fie că afectează întreaga viața a individului, fie că are un impact nesemnificativ. 

Anumite traume emoționale, acute sau cronice, pot dezvolta diverse nevroze sau chiar psihoze, de la diverse fobii și anxietate, până la stări depresive și tulburări de personalitate. Dacă vorbim despre traume mai accentuate, atunci putem observa o dificultate a individului de relaționare cu cei din jur. Relațiile sociale pot deveni toxice sau să ajungă la o izolare prin evitarea relațiilor sociale. Pot afecta capacitatea individului de integrare în anumite medii sociale și profesionale, acesta având un comportament pasiv sau unul agresiv. La fel, pot diminua abilitatea de adaptare la dificultățile vieții, persoana fiind vulnerabilă în fața unor stresori cotidieni. 

Se poate atesta o diminuare a capacității de dezvoltare personală, adesea fiind spus că persoana este blocată în traumă. Unele traume emoționale se pot somatiza, generând diverse nevroze organice sau chiar boli. În funcție de mecanismele sale de apărare, persoana aflată în dificultate emoțională poate să-i acuze pe toți cei din jur pentru problemele sale sau să-și îndrepte furia către propria persoană.

4. Cum ne tratăm? Cât timp durează? O putem face de sine stătător?

Și în acest caz totul depinde de natura și intensitatea traumei emoționale, dar și de capacitățile individului de autoreflecţie și inteligență emoțională. Este foarte important să înțelegem mecanismele emoțiilor și felul în care ele se activează, astfel având capacitatea de a le gestiona într-un mod eficient și autonom.

Din nefericire, în școală învățăm multe lucruri despre felul în care funcționează natura și universul, dar aproape nimic despre felul cum funcționează creierul nostru și emoțiile pe care le simțim. Cunoașterea mecanismelor emoționale ne poate ajuta într-un mod colosal în a face față singuri traumelor emoționale.
Totuși, unele traume pot fi depășite relativ ușor și de sine stătător, iar în cazul unor răni emoționale mai intense sau inconștiente este necesar ajutorul unui psiholog sau psihoterapeut. Orice formă de psihoterapie are ca rezultat o modelare a unei noi experiențe individuale, care să restructureze căile de activare neuronală.
Durata depinde de intensitatea traumei, forma de psihoterapie și efortul individului. Uneori se poate ajunge și la câțiva ani, iar în alte cazuri se poate produce schimbarea și într-un moment relativ scurt. Din punct de vedere neuropsihologic, o vindecare emoțională înseamnă o dezactivare, remodelare sau formare a unor noi rețele neuronale.


5. Cum ne dăm seama că suntem vindecați?

Înțelegem că am depășit o traumă emoțională atunci când prin evocarea evenimentului traumatizant nu mai simțim atât de puternic emoții negative. Atunci când realizăm că am acceptat și am integrat trauma în experiența noastră, fără a ne mai afla în conflict cu ea. Atunci când înțelegem că evenimentele dureroase ale vieții fac parte din istoria noastră și ele nu pot fi evitate. Atunci când realizăm că evenimentul traumatizant reprezintă o situație particulară din trecut, fără a o mai proiecta în alte situații nepotrivite din prezent. Și nu doar atât -observăm o ameliorare a simptomelor nevrotice și o îmbunătățire a vieții emoționale și sociale. 

 

6. Din propria experiență, există un set de răni caracteristice în special nouă, moldovenilor?
Desigur, fiecare societate și cultură se confruntă cu anumite tendințe de tulburări emoționale, iar aceste tendințe pot fi înțelese doar dacă sunt raportate la evenimentele istorice care au marcat societatea respectivă.
În cadrul experienței mele psihoterapeutice, am observat adesea că diverse nevroze sau tulburări afective, chiar și ale tinerilor de azi, își au originea încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și perioada foametei care a urmat. Un lucru pe care nu l-am menționat este că anumite traume emoţionale pot fi transmise și transgenerațional. Această perioadă dificilă prin care a trecut societatea noastră a marcat profund viețile părinților și buneilor noștri.Astfel înțelegem că traumele emoționale au fost imense și s-au răsfrânt și asupra copiilor lor, chiar dacă copiii s-au născut deja în condiții mai bune.
Unii tați nu s-au mai întors de pe câmpul de luptă, iar mamele încercau singure să țină toată gospodăria. Foametea amenința pe oricine, așa că nu mai era timp de joacă, afecțiune și comunicare cu copiii, așa cum se descrie în cărțile de psihologie pentru părinți. Supraviețuirea era dezideratul.
Pe lângă aceste eveniemente, în acele vremuri mai erau practicate căsătoriile aranjate, de aceea copii nu aveau parte de prea multă afecțiune și dragoste în familie.

Persoanele trecute peste 50 îmi relatează adesea că în familia de origine n-au văzut prea multă afectivitate și comunicare între părinți, iar atitudinea lor față de copii era rece și dură și astfel se simțeau abandonați emoțional. Din aceste motive ei n-au fost în stare să-și construiască un alt model familial și nici să le ofere dragoste propriilor copii. Scenariul s-a transmis, chiar dacă nu mai era foamete, război și chiar dacă au fost lăsați liberi să-și aleagă partenerul de viață. 

Pe fundalul acestor evenimente istorice, astăzi întâlnim frecvent tulburări de atașament și frica de abandon, ceea ce poate genera un altruism patologic, atunci când persoana din frica de respingere, uită de sine și trăiește doar pentru ceilalți, până ajunge la o epuizare fizică și psihică sau chiar depresie. Iar complexul sărăciei sau complexul inferiorității poate duce la diverse forme de grandomanii sau narcisism. 

Tot pe fonul acestor evenimente, dar și ale altora mult mai îndepărtate, ca societate avem o stimă de sine diminuată, ceea ce devine o pistă pentru dezvoltarea diferitelor tulburări emoționale. 

7. Dacă ar fi să formulezi regula de aur a integrității emoționale și a împlinirii personale, care ar fi aceasta?

În una din cărțile mele am menționat că suferința se află în om și ea nu poate fi scoasă, fericirea se află în om și ea nu poate fi scoasă. Omul nu suferă atât de mult din cauza însăși a suferinței, dar suferă mai mult pentru că suferă, adică nu poate sau nu vrea să accepte suferința. O regulă importantă în viață este să învăţăm și să acceptăm dualitate lucrurilor, a suferinței și a fericirii. În asemenea caz, lucrurile se pot vindeca de la sine, în caz contrar, ne putem împotmoli în propria traumă emoțională, pe care adesea o respingem și nu putem să o acceptăm.

 

8. O recomandare de lectură pentru cei interesați de această temă. 

Cu drag recomand o carte, ușor de citit, cu ajutorul căreia putem să ne înțelegem suferințele noastre legate de relațiile timpurii cu părinții noștri -“Drama copilului dotat” de Allice Miller.
O altă carte destul de practică - “Terapia integrării trecutului” de Ingeborg Bosch.